luni, 19 martie 2012

Nu e loc, aruncă-ţi armele-n gol, să cadă perpetuu. Imunosupresorul şef şi străini în halate albe lângă tine, cu patru seringi de cortisol pregătite de acţiune, să nu faci şoc, că doar ai aruncat armele-n gol şi alţii au păţit-o urât de tot înaintea ta. Şi-aştepţi să cânte primăvara, doar că nu sună cum ţineai minte. N-o să zic de fapt, pentru că-i clişeu şi nu loveşte, trece neobservat. Şi-atunci întreb, de ce? Astăzi timpul trece prea încet, dar doar azi.

Eventual poţi să-ţi aduni jucăriile şi să le donezi, că niciodată nu va mai fi la fel (după cum ziceam mai sus de clişee). Şi-asta nu pentru că timpul trece, pentru că timpul schimbă. Şi-ai da totul să arunci oglinda-n lac şi să planezi conştient peste apa pe care bei ulterior, doar ca s-o pişi după 2 ore de stat pe scaun şi-un prânz delicios, dar diferit. Şi vrei mai mult, dar nu mai este, aşa că rumegi un simulacru, minţundu-ţi limba.

Şi parcă toţi căutăm acealşi lucruri, trăite deja, dar niciodată nu ne-ajunge cât a fost, e nescris că vrem mai mult, dar poate nu ne dăm seama de asta decât prea târziu. Şi-atunci spui: dacă tot am călcat strâmb, mai calc odată, că o şosetă medicinală repară totul, nu? Iar când ajungi la amputare, ai da câteva zile din câte ţi-au rămas doar să-ţi dai palme în anumite momente cheie, când ai luat câteva decizii dirijate de natura umană, nimic mai mult.

Să fie clar, aici nu-i vorba despre membre

Un pic personal, pentru ca am trecut prin prea mult in prea putin timp, ca sa nu scriu macar asta. E bine sa nu mori.