luni, 20 august 2012

Sex fără sens,
S-a golit încărcătorul infinit.

Ochii ei goi, ce trec prin mine:
Baionetă prin ficatul meu de Prometeu.

Sau poate că ai mei sunt goi,
Şi nu-mi dau seama; sunt prea ocupat cu gânduri noi.

Mi-ai permutat centrul, abrupt,
Iar acum privesc prin tavan, spre cer, în timp ce-o fut.

Şi-aş lua o tastatură USB
Şi-aş conecta-o la tine
Şi te-aş rescrie-n cod binar,
Să fie bine.


marți, 14 august 2012

La cald

Artă fără aţă, fată fără faţă, soare fără nori, dar ploi pe coridor,
Cu blugi albaştri, contrast, te plimbi. imună, printre terase mincinoase. Tu nu ai unghii false.
Şi mesteci gumă. Şi râzi şi te opreşti, dar cânţi şi-ncepe-a ploua-n interior, din nou,
Şi râzi iar, că ploaia era doar deasupra mea, ca un făcut,
Şi totuşi nu înţeleg ce-a fost asta, că m-a lovit acut, ca o explozie din trecut.

Poezie, mai rar; nu toate merită,
Dar personalitatea ei de zahăr piperat
Mi-a adus aminte că se poate
Să fiu fericit şi fără să fiu spart.

Mi-a fost greu să nu fac ce simţeam,
Dar realismul trebuie să iasă, uneori,
La suprafaţă,
Că decât să-mi pară rău mult timp,
Mai bine-mi pare rău doar astăzi.

luni, 19 martie 2012

Nu e loc, aruncă-ţi armele-n gol, să cadă perpetuu. Imunosupresorul şef şi străini în halate albe lângă tine, cu patru seringi de cortisol pregătite de acţiune, să nu faci şoc, că doar ai aruncat armele-n gol şi alţii au păţit-o urât de tot înaintea ta. Şi-aştepţi să cânte primăvara, doar că nu sună cum ţineai minte. N-o să zic de fapt, pentru că-i clişeu şi nu loveşte, trece neobservat. Şi-atunci întreb, de ce? Astăzi timpul trece prea încet, dar doar azi.

Eventual poţi să-ţi aduni jucăriile şi să le donezi, că niciodată nu va mai fi la fel (după cum ziceam mai sus de clişee). Şi-asta nu pentru că timpul trece, pentru că timpul schimbă. Şi-ai da totul să arunci oglinda-n lac şi să planezi conştient peste apa pe care bei ulterior, doar ca s-o pişi după 2 ore de stat pe scaun şi-un prânz delicios, dar diferit. Şi vrei mai mult, dar nu mai este, aşa că rumegi un simulacru, minţundu-ţi limba.

Şi parcă toţi căutăm acealşi lucruri, trăite deja, dar niciodată nu ne-ajunge cât a fost, e nescris că vrem mai mult, dar poate nu ne dăm seama de asta decât prea târziu. Şi-atunci spui: dacă tot am călcat strâmb, mai calc odată, că o şosetă medicinală repară totul, nu? Iar când ajungi la amputare, ai da câteva zile din câte ţi-au rămas doar să-ţi dai palme în anumite momente cheie, când ai luat câteva decizii dirijate de natura umană, nimic mai mult.

Să fie clar, aici nu-i vorba despre membre

Un pic personal, pentru ca am trecut prin prea mult in prea putin timp, ca sa nu scriu macar asta. E bine sa nu mori.