luni, 22 februarie 2010

M fuge. Gâfâie, îl zgârie-n piept ca o pilă. A uitat cum arată, a uitat cine e, a uitat şi de ce fuge. Blocuri gălbejite abundă-n stânga-dreapta şi, din când în când, răsare câte-un topogan cu vopseaua ştearsă de boarfele atâtor copii naivi, mai curaţi decât ai fost tu vreodată.

În faţă se-arată o clădire amorfă, dar pentru M acolo-i terminusul. Şi nu ştie de ce, nici măcar nu simte nevoia să ajungă-n locul ăla. Parcă n-ar mai fugi. Nu că n-ar mai putea, a depăşit momentul critic - a uitat ce-i oboseala şi nici nu-şi mai vede mâinile. Se apropie, iar ceru-i tranşat de-o lumină artificială, ca mâncarea din tine. Dacă grăbeşte pasul, îşi pierde din intensitate. Dacă încetineşte, se înteţeşte. Dar ceva îl împinge spre destinaţie şi nu-l lasă să se oprească. E ca într-un tren cu frâna defectă. Doar că el e trenul.

A ajuns. Lumina s-a dus. Un bătrânel cu pielea descuamată şi lipită de oase îi zâmbeşte draconic, cu o sclipire-a moarte-n ochi. În mod normal, inima i-ar bate necontrolat, dar acum nu simte nimic. N-are umbră, n-are trup şi nici nu cântă. E doar un alt nimic ajuns la destinaţie. Propoziţii scurte pentru un aer sumbru şi închis, iar tu poţi să clefăi câtă gumă vrei, poţi să scrii ce vrei, poţi să fuţi pe cine vrei, tot pe masă ajungi.

Eşti stricat. Eşti om. Nihil sin Deo? Nihil oricum.

baftă!



plm human filth aşa şi? mie-mi place mizeria în cel mai figurativ mod posibil.