duminică, 13 septembrie 2009

nu poc

Consider că trebui să îţi câştigi dreptul de a contesta existenţa unui creator. A fi ateu fără a şti de ce, doar pentru că toată lumea o face e dovada ignoranţei desăvârşite, exact ca un habotnic care nu-şi poate justifica crezul. Aşadar între cele două tagme nu există diferenţe, fiind practic construite la fel, dar pe arhetipuri diferite.
Să ajung de unde vroiam să pornesc, anume la Cioran şi singurătatea lui întru lipsa credinţei, datorată neputinţei de a crede. Susţinea că el nu a fost construit pentru asta şi deşi a cochetat cu religia, a citit marile texte creştine şi a încercat să creadă, pentru că tentaţia există în oricine, nu a reuşit. Negarea a învins aşadar necesitatea de a crede, zic eu, inerentă omului. Dacă a murit gol, numai el ştie. În schimb propune o teză absolut fabuloasă, în "Pe culmile disperării". Se leagă de frică, de frica de orice, sentiment corect şi normal, găsindu-i originea: frica de moarte. Orice teamă este legată direct sau indirect de moarte, lucru care, într-o măsură explică nevoia de divinitate şi viaţă veşnică, pentru că omul refză să accepte dispariţia totală pe toate nivelele. Dacă mă iau după Kierkegaard, fără credinţă omul nu poate ajunge la împlinire. Culmea, tind să cred că are dreptate, pentru că deşi negarea şi dovezile pe care tu le-ai pus cap la cap şi astfel ţi-ai dovedit ŢIE că meriţi să nu crezi, nu te fac să te simţi mai bine (asta cel puţin în cazul meu), fiind totuşi fiinţă spirituală.
Aici apare şi frustrarea mea constantă, sâcâietoare uneori până la paroxism (ce clişeu a ajuns expresia asta) , aceea că din inimă vreau să cred, dar nu pot. Şi să aplic Pariul lui Pascal mi se pare absolut nefiresc şi pueril, pentru că nu aş justifica nimic cu el, doar frica de pedeapsă.
Şi tot K. susţine absurditatea credinţei. Aşadar nu trebuie justificată, ci revelată. Now what the hell am I supposed to do?


-

Ieri m-am spart rău şi acum mă dor toate. Dub FX, lol. Sănătate curată!

marți, 8 septembrie 2009

la fel cu un altfel de clişeu

şi s-au privit discret printre capetele tuturor. Şi-au zâmbit instinctiv, dar cu un gust dulce pe limbă s-au ridicat concomitent şi au ieşit. Un moment sacru şi posibil doar odată sau nici măcar atât pentru unii ei l-au trăit.

Fără vreo vorbă, dar cu o ezitare naturală s-au luat şi buzele lor au început să se maseze reciproc, eliberând dorinţa. Fiecare părticică a trupurilor lor vibra, cerşind firescul care avea să vină.

Şi palma lui a atins palma ei, bătătura de la baza degetului mijlociu s-a lipit de pielea ei perfectă, stârnindu-i un tremur discret. Ştiau amândoi că din acel moment sunt legaţi întru eternitatea efemeră de pe Pământ.

Tot drumul au tăcut, sorbindu-se din priviri. El îi ţinea mâna strânsă, iar ea era fericită. Luminile de pe stradă se balansau în ritm de ce vrei tu iar maşinile arătau ca într-o poză supraexpusă, gonind în fundalul mut.



Acasă la el nu şi-au dat drumul reciproc:

-Ştii, te iubesc.

De mult nu i-a mai spus cineva cuvintele de mai sus. În gând se zbate: urăsc lumea şi tot ce-nseamnă ea. Urăsc lumea şi tot ce reprezintă ea. Urăsc lumea. Mizantrop. Mizantrop. Mizantrop. Dar pielea ei şi faţa ei şi palma ei şi pielea ei – ard. De ce mă iubeşti, ce ţi-am făcut?

Gentil, a dezbrăcat-o de bluză, apoi cu o mână i-a deschis sutienul. Sfârcurile ei întărite erau perfecte, iar el le-a sărutat suav şi un geamăt a colorat camera. A scăpat de cămaşă, apoi de blugi şi ea de rochie, apoi de lenjerie. Întinşi în pat s-au cufundat unul în celălalt, au fost unul pentru un timp. Apoi s-a terminat şi au adormit aşa, ţinându-se în braţe, cu zâmbetul pe buze şi lumea la picioare, lume ce curge în ritm de metronom.

Dimineaţa.

Ea în patul ei, el în patul lui. Nu se cunosc, dar se vor găsi. Aşa speră. Aşa speri şi tu. Că o vei găsi. Că îl vei găsi. Sau poate că e sub nasul tău, ca mustaţa de lapte.