marți, 30 iunie 2009

Ajunge!

7 AM

Deşteptătorul sună. Culmea, nu îl face mai deştept, doar mai treaz. Nervos, pocneşte butonaşul care opreşte soneria, aruncă pătura lui cu pisici şi se freacă la ochi de nisip.


Casă îi e de fapt o cameră. 30 de ani şi tot ce a reuşit să agonisească e un rahat de cameră de cămin. Şi faptul că e totuşi a lui, nu îl mulţumeşte nici cât negrul sub unghie.
Beşica asta pe care o numeşte acasă e mobilată cu o canapea de muşama mov ieftină, lăsată aici de foştii proprietari, o măsuţă pe care are televizorul şi râşniţa aia de calculator, un frigider mic, de hotel, plin cu doze de bere şi o noptieră în a cărei sertar îşi ţine lucrurile mai importante, precum actele sau banii. Verdele spălăcit de pe pereţi dă senzaţia de insalubru, la fel şi podelele între care stă adunat praful. Dacă te-ai pune să sari coarda acolo, ai crăpa de silicoză două zile mai târziu.
Nevastă nu are, de fapt nici l-a preocupat atât de mult latura sentimentală. S-a concentrat pe muncă şi a avut grijă de maică-sa. Săraca femeie, a murit la 70 de ani, asfixiată. Era imobilizată la pat şi depindea întru totul de ajutorul odraslei, pe care, slavă cerului, îl şi primea. Dar, într-o noapte de februarie, fumul din teracotă s-a încăpăţinat să iasă prin alte gărui decât trebuia şi nu după mult timp, bătrâna asta nenorocită s-a dus, fără vreo şansă de scăpare. De fapt, nici dacă scăpa nu scăpa, pentru că rămânea tot acolo.
De atunci, nătângul ăsta şi-a pierdut motivaţia şi orice şansă de a escalada căcatul în care s-a afundat de atâta vreme.


După ce-şi bea berea, râgâie a boală. Îşi aruncă labele în şlapii lui din plastic, îmbibaţi cu transpiraţie şi plini cu gume de mestecat în talpă, şi se târăşte până la duşurile comune de la 3. Are de coborât un etaj. E în halat, iar părul de pe piept iese în evidenţă ca un gazon pe care proprietarul a cam uitat să-l tundă şi acum e vraişte. Pe scări, vede o copilă, pe care o fixează deranjant cu privirea, şi-i zâmbeşte lasciv, buzele alea crăpate şi uscate lăbărţându-se ca un acordeon. Fata se sperie şi grăbeşte pasul, iar el se simte prost, pentru că a vrut să pară de treabă, nicidecum omul pe care l-a văzut şi imaginat fata asta. Face un duş fierbinte, îşi trage eterna lui pereche de blugi albaştri, clasici, de la Levi's , cămaşa în carouri roşii Wrangler, şapca de camionagiu primită cadou la un sixpack de bere Carlsberg şi se îndreaptă către staţia de metrou, nu înainte de a-şi tăia unghiile de la degetele picioarelor.

Pe drum, însă, un şofer neatent trece pe roşu şi-l loveşte din plin cu furgoneta de mezeluri. Salvarea îşi face apariţia la timp, i se oferă primul ajutor, apoi demarează.

Se trezeşte la spital, unde, desigur, nimeni nu-l vizitează. Nu pentru că l-ar evita cineva, ci pentru că nu are cine să facă asta. Omul ăsta nu are prieteni. O asistentă îi face ochi dulci. Ce a găsit la el, numai ea ştie. Probabil undeva sub barba aia neîngrijită, între dinţii ăia tociţi şi strunga deranjantă, în spatele bandajului ce-i acoperă părul rar, cleios şi scalpul descuamat, e bărbatul vieţii ei.

7 AM

După ce s-a recuperat exemplar, ceva s-a schimbat în el. Simte din nou viaţa, consideră că are un rost, că merită să trăiască şi să încerce din nou. Nu mai e singur. La ieşirea din spital, un zâmbet îi invadează faţa palidă, în timp ce inspiră o gură sănătoasă de aer şi gândul îi zboară la draga lui asistentă cu bonetă albă, saboţi gri, unghii mereu roşii şi fund obraznic.
Un nor uriaş de fum se îndreaptă către el cu o viteză ameţitoare. Ştii ce se-ntâmplă cu corpul uman la o explozie nucleară? La început, unda de şoc îţi bubuie toate organele interne şi-ţi rupe oasele. După mai puţin de-o secundă, căldura te transformă în abur şi din tine rămâne un firicel infim de praf, cât să-l iei cu o linguriţă de cafea.
Simte o căldură cumplită pentru un moment, apoi nimic. De fapt lumină ş-apoi deşert.

vineri, 26 iunie 2009

Rest in peace Michael Jackson. Sunt deprimat.

miercuri, 24 iunie 2009

Decor pentru putregai.

Publicitate. Multe reclame repetate constant până pătrund în tine, nimic transpus vizual prin monitoare plate, acnee şi cremă, filme. Salvearea se grăbește spre accident, sirenele zumzăie cald ca o muscă prinsă într-un geam dublu vechi, din casa aia pe care o vezi zilnic și stă să se dărâme. A cui o fi fost? Curiozitate falsă, ştii şi tu că e interesantă doar cât treci pe lângă ea.

Cam ce se petrece? Prăjiturele cu aromă de cafea îndulcesc fizic, iar psihicul planează în hăuri repetitive și adâncite la comanda lor. Care ei? Știm noi. Cum crezi că ajungi să vrei ceva? De fapt nu-ți trebuie. Îți spun eu, ţi-o spun şi ei. Tu vezi curcubee stilizate, idei morboase fătate de mintea unui anume nimeni, reprezentate cu sclavi direcționați de păpușarii lor personali. Pentru cine? Pentru ei. Voi. Noi. Adulţi deveniți copii şi copii blocaţi să vrea mai mult. Cu nevoi. Firești? Nu, cât se poate de nu.

Nulități mascate. Palavre.

Nihil

Speri să te trezeşti şi să fie bine, nu? Totul roz, ca-n poveştile ce ţi le citea maică-ta înainte să te culci, când tu adormeai ca un nesimţit înainte să termine. Vrei să fii complet, să-ţi atingi scopul existenţei, chiar dacă habar n-ai care-i ăla. Ştii tu că-i unul special. Fabulezi. Poate zilnic, poate mai rar, poate doar noaptea sau poate niciodată. Dar eu ştiu că te frământă. Te simţi special, crezi că ai un rost predeterminat, te laşi sedus de asta şi aştepţi să-ţi fluiere cineva startul sau să-ţi paseze ştafeta din mers. Ştii, tu de fapt aştepţi acum. Eşti doar o piesă de şah pe care vrei s-o muţi, dar oponentul te atenţionează că n-ai voie. Aştepţi să poţi face mutarea, dar eşti dereglat de timp. Şi ghici ce?


Punctul terminus.