marți, 17 noiembrie 2009

Ca toţi neînţeleşii închipuiţi/Sunt ok, pe bune.

tot ce făceam, făceam
să mă ducă cu un pas mai aproape
de ea. Ca un robot. Dar ea pleca mereu
şi nu privea-n spate niciodată, aşa cum a făcut şi Lot.


Speranţa nu moare,
e-nlocuită de uitare şi ignoranţă,
ca o clanţă
ruptă de părintele beţiv în miez de noapte.
Şi dimineaţa găseşti o şurubelniţă cu care cică ar trebui să deschizi uşa plus indicaţii scrijelite pe-o bucată de ziar, cu un creion ascuţit cu-n cuţit tocit, de mahmurul dăjdiar.


Acum sunt pe minus, ca de obicei,
ca o gură de canal al cărei capac a fost furat
în miez de noapte, de acelaşi vagabond.
Imboldul pentru tot ai fost, şi te căutam,
şi deşi niciodată nu erai cum îmi imaginam,
nu disperam ca toţi ceilalţi,
că-mi aminteam de cum mă înveleai cu tine când n-aveam haine, deci totuşi ai un suflet bun şi eşti o sursă de căldură dihotomică.
Frigul e direct proporţional cu distanţa dintre noi,
doi deştepţi prostiţi de prefăcuţi.

Totu-i fără de finalitate
acum că nu mai eşti scopul din spatele oricărei fapte.

duminică, 13 septembrie 2009

nu poc

Consider că trebui să îţi câştigi dreptul de a contesta existenţa unui creator. A fi ateu fără a şti de ce, doar pentru că toată lumea o face e dovada ignoranţei desăvârşite, exact ca un habotnic care nu-şi poate justifica crezul. Aşadar între cele două tagme nu există diferenţe, fiind practic construite la fel, dar pe arhetipuri diferite.
Să ajung de unde vroiam să pornesc, anume la Cioran şi singurătatea lui întru lipsa credinţei, datorată neputinţei de a crede. Susţinea că el nu a fost construit pentru asta şi deşi a cochetat cu religia, a citit marile texte creştine şi a încercat să creadă, pentru că tentaţia există în oricine, nu a reuşit. Negarea a învins aşadar necesitatea de a crede, zic eu, inerentă omului. Dacă a murit gol, numai el ştie. În schimb propune o teză absolut fabuloasă, în "Pe culmile disperării". Se leagă de frică, de frica de orice, sentiment corect şi normal, găsindu-i originea: frica de moarte. Orice teamă este legată direct sau indirect de moarte, lucru care, într-o măsură explică nevoia de divinitate şi viaţă veşnică, pentru că omul refză să accepte dispariţia totală pe toate nivelele. Dacă mă iau după Kierkegaard, fără credinţă omul nu poate ajunge la împlinire. Culmea, tind să cred că are dreptate, pentru că deşi negarea şi dovezile pe care tu le-ai pus cap la cap şi astfel ţi-ai dovedit ŢIE că meriţi să nu crezi, nu te fac să te simţi mai bine (asta cel puţin în cazul meu), fiind totuşi fiinţă spirituală.
Aici apare şi frustrarea mea constantă, sâcâietoare uneori până la paroxism (ce clişeu a ajuns expresia asta) , aceea că din inimă vreau să cred, dar nu pot. Şi să aplic Pariul lui Pascal mi se pare absolut nefiresc şi pueril, pentru că nu aş justifica nimic cu el, doar frica de pedeapsă.
Şi tot K. susţine absurditatea credinţei. Aşadar nu trebuie justificată, ci revelată. Now what the hell am I supposed to do?


-

Ieri m-am spart rău şi acum mă dor toate. Dub FX, lol. Sănătate curată!

marți, 8 septembrie 2009

la fel cu un altfel de clişeu

şi s-au privit discret printre capetele tuturor. Şi-au zâmbit instinctiv, dar cu un gust dulce pe limbă s-au ridicat concomitent şi au ieşit. Un moment sacru şi posibil doar odată sau nici măcar atât pentru unii ei l-au trăit.

Fără vreo vorbă, dar cu o ezitare naturală s-au luat şi buzele lor au început să se maseze reciproc, eliberând dorinţa. Fiecare părticică a trupurilor lor vibra, cerşind firescul care avea să vină.

Şi palma lui a atins palma ei, bătătura de la baza degetului mijlociu s-a lipit de pielea ei perfectă, stârnindu-i un tremur discret. Ştiau amândoi că din acel moment sunt legaţi întru eternitatea efemeră de pe Pământ.

Tot drumul au tăcut, sorbindu-se din priviri. El îi ţinea mâna strânsă, iar ea era fericită. Luminile de pe stradă se balansau în ritm de ce vrei tu iar maşinile arătau ca într-o poză supraexpusă, gonind în fundalul mut.



Acasă la el nu şi-au dat drumul reciproc:

-Ştii, te iubesc.

De mult nu i-a mai spus cineva cuvintele de mai sus. În gând se zbate: urăsc lumea şi tot ce-nseamnă ea. Urăsc lumea şi tot ce reprezintă ea. Urăsc lumea. Mizantrop. Mizantrop. Mizantrop. Dar pielea ei şi faţa ei şi palma ei şi pielea ei – ard. De ce mă iubeşti, ce ţi-am făcut?

Gentil, a dezbrăcat-o de bluză, apoi cu o mână i-a deschis sutienul. Sfârcurile ei întărite erau perfecte, iar el le-a sărutat suav şi un geamăt a colorat camera. A scăpat de cămaşă, apoi de blugi şi ea de rochie, apoi de lenjerie. Întinşi în pat s-au cufundat unul în celălalt, au fost unul pentru un timp. Apoi s-a terminat şi au adormit aşa, ţinându-se în braţe, cu zâmbetul pe buze şi lumea la picioare, lume ce curge în ritm de metronom.

Dimineaţa.

Ea în patul ei, el în patul lui. Nu se cunosc, dar se vor găsi. Aşa speră. Aşa speri şi tu. Că o vei găsi. Că îl vei găsi. Sau poate că e sub nasul tău, ca mustaţa de lapte.

marți, 30 iunie 2009

Ajunge!

7 AM

Deşteptătorul sună. Culmea, nu îl face mai deştept, doar mai treaz. Nervos, pocneşte butonaşul care opreşte soneria, aruncă pătura lui cu pisici şi se freacă la ochi de nisip.


Casă îi e de fapt o cameră. 30 de ani şi tot ce a reuşit să agonisească e un rahat de cameră de cămin. Şi faptul că e totuşi a lui, nu îl mulţumeşte nici cât negrul sub unghie.
Beşica asta pe care o numeşte acasă e mobilată cu o canapea de muşama mov ieftină, lăsată aici de foştii proprietari, o măsuţă pe care are televizorul şi râşniţa aia de calculator, un frigider mic, de hotel, plin cu doze de bere şi o noptieră în a cărei sertar îşi ţine lucrurile mai importante, precum actele sau banii. Verdele spălăcit de pe pereţi dă senzaţia de insalubru, la fel şi podelele între care stă adunat praful. Dacă te-ai pune să sari coarda acolo, ai crăpa de silicoză două zile mai târziu.
Nevastă nu are, de fapt nici l-a preocupat atât de mult latura sentimentală. S-a concentrat pe muncă şi a avut grijă de maică-sa. Săraca femeie, a murit la 70 de ani, asfixiată. Era imobilizată la pat şi depindea întru totul de ajutorul odraslei, pe care, slavă cerului, îl şi primea. Dar, într-o noapte de februarie, fumul din teracotă s-a încăpăţinat să iasă prin alte gărui decât trebuia şi nu după mult timp, bătrâna asta nenorocită s-a dus, fără vreo şansă de scăpare. De fapt, nici dacă scăpa nu scăpa, pentru că rămânea tot acolo.
De atunci, nătângul ăsta şi-a pierdut motivaţia şi orice şansă de a escalada căcatul în care s-a afundat de atâta vreme.


După ce-şi bea berea, râgâie a boală. Îşi aruncă labele în şlapii lui din plastic, îmbibaţi cu transpiraţie şi plini cu gume de mestecat în talpă, şi se târăşte până la duşurile comune de la 3. Are de coborât un etaj. E în halat, iar părul de pe piept iese în evidenţă ca un gazon pe care proprietarul a cam uitat să-l tundă şi acum e vraişte. Pe scări, vede o copilă, pe care o fixează deranjant cu privirea, şi-i zâmbeşte lasciv, buzele alea crăpate şi uscate lăbărţându-se ca un acordeon. Fata se sperie şi grăbeşte pasul, iar el se simte prost, pentru că a vrut să pară de treabă, nicidecum omul pe care l-a văzut şi imaginat fata asta. Face un duş fierbinte, îşi trage eterna lui pereche de blugi albaştri, clasici, de la Levi's , cămaşa în carouri roşii Wrangler, şapca de camionagiu primită cadou la un sixpack de bere Carlsberg şi se îndreaptă către staţia de metrou, nu înainte de a-şi tăia unghiile de la degetele picioarelor.

Pe drum, însă, un şofer neatent trece pe roşu şi-l loveşte din plin cu furgoneta de mezeluri. Salvarea îşi face apariţia la timp, i se oferă primul ajutor, apoi demarează.

Se trezeşte la spital, unde, desigur, nimeni nu-l vizitează. Nu pentru că l-ar evita cineva, ci pentru că nu are cine să facă asta. Omul ăsta nu are prieteni. O asistentă îi face ochi dulci. Ce a găsit la el, numai ea ştie. Probabil undeva sub barba aia neîngrijită, între dinţii ăia tociţi şi strunga deranjantă, în spatele bandajului ce-i acoperă părul rar, cleios şi scalpul descuamat, e bărbatul vieţii ei.

7 AM

După ce s-a recuperat exemplar, ceva s-a schimbat în el. Simte din nou viaţa, consideră că are un rost, că merită să trăiască şi să încerce din nou. Nu mai e singur. La ieşirea din spital, un zâmbet îi invadează faţa palidă, în timp ce inspiră o gură sănătoasă de aer şi gândul îi zboară la draga lui asistentă cu bonetă albă, saboţi gri, unghii mereu roşii şi fund obraznic.
Un nor uriaş de fum se îndreaptă către el cu o viteză ameţitoare. Ştii ce se-ntâmplă cu corpul uman la o explozie nucleară? La început, unda de şoc îţi bubuie toate organele interne şi-ţi rupe oasele. După mai puţin de-o secundă, căldura te transformă în abur şi din tine rămâne un firicel infim de praf, cât să-l iei cu o linguriţă de cafea.
Simte o căldură cumplită pentru un moment, apoi nimic. De fapt lumină ş-apoi deşert.

vineri, 26 iunie 2009

Rest in peace Michael Jackson. Sunt deprimat.

miercuri, 24 iunie 2009

Decor pentru putregai.

Publicitate. Multe reclame repetate constant până pătrund în tine, nimic transpus vizual prin monitoare plate, acnee şi cremă, filme. Salvearea se grăbește spre accident, sirenele zumzăie cald ca o muscă prinsă într-un geam dublu vechi, din casa aia pe care o vezi zilnic și stă să se dărâme. A cui o fi fost? Curiozitate falsă, ştii şi tu că e interesantă doar cât treci pe lângă ea.

Cam ce se petrece? Prăjiturele cu aromă de cafea îndulcesc fizic, iar psihicul planează în hăuri repetitive și adâncite la comanda lor. Care ei? Știm noi. Cum crezi că ajungi să vrei ceva? De fapt nu-ți trebuie. Îți spun eu, ţi-o spun şi ei. Tu vezi curcubee stilizate, idei morboase fătate de mintea unui anume nimeni, reprezentate cu sclavi direcționați de păpușarii lor personali. Pentru cine? Pentru ei. Voi. Noi. Adulţi deveniți copii şi copii blocaţi să vrea mai mult. Cu nevoi. Firești? Nu, cât se poate de nu.

Nulități mascate. Palavre.

Nihil

Speri să te trezeşti şi să fie bine, nu? Totul roz, ca-n poveştile ce ţi le citea maică-ta înainte să te culci, când tu adormeai ca un nesimţit înainte să termine. Vrei să fii complet, să-ţi atingi scopul existenţei, chiar dacă habar n-ai care-i ăla. Ştii tu că-i unul special. Fabulezi. Poate zilnic, poate mai rar, poate doar noaptea sau poate niciodată. Dar eu ştiu că te frământă. Te simţi special, crezi că ai un rost predeterminat, te laşi sedus de asta şi aştepţi să-ţi fluiere cineva startul sau să-ţi paseze ştafeta din mers. Ştii, tu de fapt aştepţi acum. Eşti doar o piesă de şah pe care vrei s-o muţi, dar oponentul te atenţionează că n-ai voie. Aştepţi să poţi face mutarea, dar eşti dereglat de timp. Şi ghici ce?


Punctul terminus.