nu poc

Consider că trebui să îţi câştigi dreptul de a contesta existenţa unui creator. A fi ateu fără a şti de ce, doar pentru că toată lumea o face e dovada ignoranţei desăvârşite, exact ca un habotnic care nu-şi poate justifica crezul. Aşadar între cele două tagme nu există diferenţe, fiind practic construite la fel, dar pe arhetipuri diferite.
Să ajung de unde vroiam să pornesc, anume la Cioran şi singurătatea lui întru lipsa credinţei, datorată neputinţei de a crede. Susţinea că el nu a fost construit pentru asta şi deşi a cochetat cu religia, a citit marile texte creştine şi a încercat să creadă, pentru că tentaţia există în oricine, nu a reuşit. Negarea a învins aşadar necesitatea de a crede, zic eu, inerentă omului. Dacă a murit gol, numai el ştie. În schimb propune o teză absolut fabuloasă, în "Pe culmile disperării". Se leagă de frică, de frica de orice, sentiment corect şi normal, găsindu-i originea: frica de moarte. Orice teamă este legată direct sau indirect de moarte, lucru care, într-o măsură explică nevoia de divinitate şi viaţă veşnică, pentru că omul refză să accepte dispariţia totală pe toate nivelele. Kierkegaard spune că fără credinţă omul nu poate ajunge la împlinire şi tind să cred că are dreptate, pentru că deşi negarea şi dovezile pe care tu le-ai pus cap la cap şi astfel ţi-ai dovedit ţie că meriţi să nu crezi, nu te fac să te simţi mai bine (asta cel puţin în cazul meu), fiind totuşi fiinţă spirituală.
Aici apare şi frustrarea mea constantă, sâcâietoare uneori până la paroxism (ce clişeu a ajuns expresia asta) , aceea că din inimă vreau să cred, dar nu pot. Şi să aplic Pariul lui Pascal mi se pare absolut nefiresc şi pueril, pentru că nu aş justifica nimic cu el, doar frica de pedeapsă.

-

Ieri m-am spart rău şi acum mă dor toate. Dub FX, lol. Sănătate curată!

la fel cu un altfel de clişeu

şi s-au privit discret printre capetele tuturor. Şi-au zâmbit instinctiv, dar cu un gust dulce pe limbă s-au ridicat concomitent şi au ieşit. Un moment sacru şi posibil doar odată sau nici măcar atât pentru unii – ei l-au trăit.

Fără vreo vorbă, dar cu o ezitare naturală s-au luat şi buzele lor au început să se maseze reciproc, eliberând dorinţa. Fiecare părticică a trupurilor lor vibra, cerşind firescul care avea să vină.

Şi palma lui a atins palma ei, bătătura de la baza degetului mijlociu s-a lipit de pielea ei perfectă, stârnindu-i un tremur discret. Ştiau amândoi că din acel moment sunt legaţi întru eternitatea efemeră de pe Pământ.

Tot drumul au tăcut, sorbindu-se din priviri. El îi ţinea mâna strânsă, iar ea era fericită. Luminile de pe stradă se balansau în ritm de ce vrei tu iar maşinile arătau ca într-o poză supraexpusă, gonind în fundalul mut.



Acasă la el nu şi-au dat drumul reciproc:

-Ştii, te iubesc.

De mult nu i-a mai spus cineva cuvintele de mai sus. În gând se zbate: urăsc lumea şi tot ce-nseamnă ea. Urăsc lumea şi tot ce reprezintă ea. Urăsc lumea. Mizantrop. Mizantrop. Mizantrop. Dar pielea ei şi faţa ei şi palma ei şi pielea ei – ard. De ce mă iubeşti, ce ţi-am făcut?

Gentil, a dezbrăcat-o de bluză, apoi cu o mână i-a deschis sutienul. Sfârcurile ei întărite erau perfecte, iar el le-a sărutat suav şi un geamăt a colorat camera. A scăpat de cămaşă, apoi de blugi şi ea de rochie, apoi de lenjerie. Întinşi în pat s-au cufundat unul în celălalt, au fost unul pentru un timp. Apoi s-a terminat şi au adormit aşa, ţinându-se în braţe, cu zâmbetul pe buze şi lumea la picioare, lume ce curge în ritm de metronom.

Dimineaţa.

Ea în patul ei, el în patul lui. Nu se cunosc, dar se vor găsi. Aşa speră. Aşa speri şi tu. Că o vei găsi. Că îl vei găsi. Sau poate că e sub nasul tău, ca mustaţa de lapte.

Why so fail?

Tăţi copchii din ziua de azi sunt artişti. Pozari, poeţi, scriitori. Ce mai, nişte genii neînţelese cu care am fost binecuvântaţi să coexistăm. Nu că ar fi ceva rău în toată treaba asta, dimpotrivă. Dar totuşi, un lucru mă râcâie.

Negrule, ce?

Atitudinea asta împuţită de mare artist necomercial care creează pentru ca lumea din jur să nu mai moară de foame, de care toţi sunt dependenţi şi care necesită atenţie continuă. Care culmea, de cele mai multe ori îi este dată. Şi încă industrial. Se complac între ei. Se cufundă în miresmele lor deloc ezoterice, ba chiar banale şi îşi culeg fructele zemoase în ochii lor, uscate în ai multora.
Nu e nicio problemă ca artistul din fiecare să tresară din când în când. E frumos să scrii, să faci poze sau să pictezi, dar de aici până la avea atitudinea unuei valori confirmate e cale lungă, chiparoşilor!

Şi iacaşa, ce a mai rămas din artă ajunge să se identifice cu banalul din cauza cancerului*. Se repetă istoria uciderii muzicii de către Mtv.

Fecioară reuşeşte să se menţină una din valorile mai greu de digerat, filozofia (cu Z), de care nu se poate apropia orice hipster cu impresii de Dali. Este o artă, arta asamblării ideilor pentru înţelegera existenţei la nivel metazific şi mai mult.

Nu ştiu cum te poţi simţi bine într-un scaun cu rotile, sănătos fiind . Nimic nu se reduce la formă.

*cancer - non-valori, semidocţi pricepuţi la orice, au dreptul să critice oricând, persiflând cu fiecare cuvânt. Marii artişti de beci contemporani, atât, atât de valoroşi, dar încă nedescoperiţi. Agramaţi ce scriu poeme.


Edit, 5.10.09

Acum, că veni toamna, prietenii noştri s-au lovit de efectul vrem şi noi dar nu putem, aşa că o facem pe jumătate. What is this, aşa-i? Ei bine, e vorba de ochelarii Wayfarer de la Ray Ban, care sunt foarte mişto de altfel, sofisticaţi dar nu de prost gust, cu ramă metalică şi lentile care chiar te protejează de soare. Copiii prea cool pentru lumea asta îşi achiziţionează imitaţii de plastic, doar să fie în rând cu lumea de pe interwebz. Niciodată n-am putut să accept o copie după ceva scump, purtată ca şi cum ar fi originalul. Păi cu ce sunteţi voi diferiţi de cocalari, înguştilor? :)

Ajunge!

7 AM

Deşteptătorul sună. Culmea, nu îl face mai deştept, doar mai treaz. Nervos, pocneşte butonaşul care opreşte soneria, aruncă pătura lui cu pisici şi se freacă la ochi de nisip.


Casă îi e de fapt o cameră. 30 de ani şi tot ce a reuşit să agonisească e un rahat de cameră de cămin. Şi faptul că e totuşi a lui, nu îl mulţumeşte nici cât negrul sub unghie.
Beşica asta pe care o numeşte acasă e mobilată cu o canapea de muşama mov ieftină, lăsată aici de foştii proprietari, o măsuţă pe care are televizorul şi râşniţa aia de calculator, un frigider mic de hotel plin cu doze de bere şi o noptieră în a cărei sertar îşi ţine lucrurile mai importante precum actele sau banii. Verdele spălăcit de pe pereţi dă senzaţia de insalubru, la fel şi podelele între care stă adunat praful. Dacă te-ai pune să sari coarda acolo, ai crăpa de silicoză.
Nevastă nu are, de fapt nici l-a preocupat atât de mult latura sentimentală, concentrându-se pe muncă şi având grijă de maică-sa. Săraca femeie, a murit la 70 de ani asfixiată. Imobilizată la pat, depindea întru totul de ajutorul odraslei, pe care, slavă cerului, îl şi primea. Da-ntr-o noapte de iarnă fumul din teracotă a început să iasă prin alte gărui decât trebuia şi iaca-şa baba s-a dus fără nicio şansă. Nasol.
De atunci, nătângul şi-a pierdut motivaţia şi orice şansă de a escalada căcatul în care s-a afundat de atâta vreme.


După ce bea berica, îşi bagă labele în şlapii de plastic îmbibaţi cu transpiraţie şi plini cu gume de mestecat lipite de talpă şi se târăşte până la duşurile comune de la 3. Coborând un etaj în halat, cu părul de pe piept ieşind în evidenţă ca un gazon pe care proprietarul a cam uitat să-l tundă şi acum e vraişte, vede o copilă pe care o fixează deranjant cu privirea şi zâmbeşte lasciv, buzele alea crăpate şi uscate lăbărţându-se ca un acordeon. Fata se sperie la vederea epavei şi grăbeşte pasul, iar el se simte prost. Termină şi cu spălatul, îşi trage eterna lui pereche de blugi albaştri, clasici de la Levi's , cămaşa în carouri roşii Wrangler, şapca de camionagiu Carlsberg şi se îndreaptă către staţia de metrou.

Pe drum însă, un şofer neatent îl loveşte din plin cu furgoneta de mezeluri. Salvarea îşi face apariţia la timp, i se oferă primul ajutor apoi demarează.

Se trezeşte la spital, unde desigur, nimeni nu-l vizitează. Nu pentru că ar fi o persoană rea, ci pur şi simplu nu are prieteni. O asistentă îi face ochi dulci. Ce a găsit la el, numai ea ştie. Probabil undeva sub barba aia neîngrijită, între dinţii ăia tociţi şi strunga deranjantă, în spatele bandajului ce-i acoperă părul rar şi cleios e bărbatul vieţii ei.

7 AM

După ce s-a recuperat exemplar, parcă ceva s-a schimbat în el. Simte din nou viaţa, are impresia că are un rost, că merită să trăiască şi să încerce din nou. La ieşirea din spital un zâmbet îi invadează faţa palidă în timp ce inspiră o gură sănătoasă de aer şi gândul îi zboară la draga lui asistentă cu bonetă albă şi saboţi gri.
Un nor uriaş de fum se îndreaptă către el cu o viteză ameţitoare. Ştii ce se-ntâmplă cu corpul uman la o explozie nucleară? La început, unda de şoc îţi bubuie toate organele interne şi-ţi rupe oasele. După mai puţin de-o secundă, căldura te transformă în aburi şi din tine rămâne un firicel infirm de praf, cât să-l iei cu o linguriţă de cafea.
Simte o căldură cumplită pentru un moment, apoi nimic. De fapt lumină ş-apoi deşert.

Rest in peace Michael Jackson. Sunt deprimat.

Decor pentru putregai.

Publicitate. Multe reclame repetate constant până pătrund în tine, nimic transpus vizual prin monitoare plate, acnee şi cremă, filme. Salvearea se grăbește spre accident, sirenele zumzăie cald ca o muscă prinsă într-un geam dublu vechi, din casa aia pe care o vezi zilnic și stă să se dărâme. A cui o fi fost? Curiozitate falsă, ştii şi tu că e interesantă doar cât treci pe lângă ea.

Cam ce se petrece? Prăjiturele cu aromă de cafea îndulcesc fizic, iar psihicul planează în hăuri repetitive și adâncite la comanda lor. Care ei? Știm noi. Cum crezi că ajungi să vrei ceva? De fapt nu-ți trebuie. Îți spun eu, ţi-o spun şi ei. Tu vezi curcubee stilizate, idei morboase fătate de mintea unui anume nimeni, reprezentate cu sclavi direcționați de păpușarii lor personali. Pentru cine? Pentru ei. Voi. Noi. Adulţi deveniți copii şi copii blocaţi să vrea mai mult. Cu nevoi. Firești? Nu, cât se poate de nu.

Nulități mascate. Palavre.

Nihil

Speri să te trezeşti şi să fie bine, nu? Totul roz, ca-n poveştile ce ţi le citea maică-ta înainte să te culci, când tu adormeai ca un nesimţit înainte să termine. Vrei să fii complet, să-ţi atingi scopul existenţei, chiar dacă habar n-ai care-i ăla. Ştii tu că-i unul special. Fabulezi. Poate zilnic, poate mai rar, poate doar noaptea sau poate niciodată. Dar eu ştiu că te frământă. Te simţi special, crezi că ai un rost predeterminat, te laşi sedus de asta şi aştepţi să-ţi fluiere cineva startul sau să-ţi paseze ştafeta din mers. Ştii, tu de fapt aştepţi acum. Cum spunea Kierkegaard, eşti doar o piesă de şah pe care vrei s-o muţi, dar oponentul te atenţionează că n-ai voie. Aştepţi să poţi face mutarea, dar eşti dereglat de timp. Şi ghici ce?

Punctul terminus. Ca-n fiecare gară.