sâmbătă, 18 noiembrie 2017

I remember when you had bad dreams
And you couldn't sleep for nights in a row
Nightmares
And Green Eyes allowed you to
Close your eyelids
And slumber.

I remeber when you were sick,
And I was too, always am;
But I was glad you made it,
I hope I'll make it too.

The love was limitless
Like a black hole,
Sucking everything, giving nothing back,
But there was so much to give.
And I noticed this too late,
And now I feel old
And I look old,
And there's nothing for my spirit here.

Let me feed my body with
Clothes and cars and drugs and booze,
Trying to relive what I never actually had
Without you on this wretched Earth.

Set me free, I won't do it myself,
Set me free to roam alone
And sing a song
And die in peace
And become a memory soon to be forgotten,
Only to be remembered at a party in a flat
A the 5th floor while everyone's high
And dancing and laughing
Cause I couldn't dance at all.

luni, 23 octombrie 2017

Poate

Sigur ne sabotam singuri
Cand ne-ndepartam de miez,
De supa care ne compune
Pe toti de cand am inceput
Sa existam.

Si dac-ar fi sa ne eliberam
De esenta noastra trista
De fiinte inerent incomplete
Si nesatisfacute de orice, oricant, oricum
Tot am fuma un pachet de tigari
Ca sa ne dovedim
Ca suntem oameni.

Nefericiti, c-asa vrem noi,
Fara sa stim.

joi, 14 septembrie 2017

Poezii si
Mi-ai cantat la pian
Si flori si inima batand
Ca un cal copita-n piatra
Si-acum nimic dupa o viata

Degeaba tot,
Baga-mi-as pula.

marți, 21 februarie 2017

N-am idei noi, le-a supt tranzistorul din tot si toate.
Scaune, oameni mici,
Cunoasterea de sine nu mai e o prioritate pentru nimeni,
Caci bani si plaja si cafea si rochii si boxeri cu logo
Dar totusi, poate maine,
Imbin doua piese dreptunghiualre si-mi imbib nimicurile
Cu sete astamparata de dorul activat in noul
Eu.

marți, 22 decembrie 2015

E gata începutul, dar n-a început sfârşitul.
Astea-s baliverne a la oricine ştie româneşte,
Dar voma indusă nu se compară cu
Acidul gastric ce-ţi rumegă esofagul,
Încet, încet, ca un elan molcom etalându-şi pula fusiformă
Prin pădurile încete ce se sting precum un foc ce-nghite-o ciornă.

Sfârşit de an, de veac, de ce vreau eu şi voi, deci noi
Am aşteptat momentul ăsta de când am prima amintire, acum e-aici,
Nu pot spune că e rău, dar maximul e intangibil,
Iar asta ar trebui să ne pună pe gânduri, nu pe scaune de birou
Tastând amarul unei generaţii consumate de plastic şi aliteraţii.

luni, 2 martie 2015

Mă plictiseam, dar n-am timp de aşa ceva
Acum sunt obosit şi n-am timp de odihnă
Curând concluzia implacabilă a unui trecut greşit
Am bani în cont dar nicio gură de hrănit.

Ieşi şi lasă-mă
Ies şi zbor
Şi tai şi sap
Şi fug şi stau
Şi nu dorm.
Nu.
Dorm.

Nu-mi mai plac oamenii, credeam că-mi plac
Dar egocentrismul ăsta sec
Mă face să dorm, nu să petrec.

marți, 31 decembrie 2013

Bă.

Termină cu prostiile,
Ne luăm cu vorba şi uităm de
Toate nasoalele cu care ne-am pierdut secundele
Unor nopţi plictisitoare, vomând Săniuţa
Pe care-am băut-o-n budă
Haloşi, să nu dăm şi la alţii.

Pe bănci în parcuri, pe canapele şi pe scaunul mortului,
Rar la volan, uneori pe mal la mare,
Dar rar şi-acolo,
Petreceri mentale cu materiale de construcţie pentru amintiri
Spurcate şi poate uneori, mai false decât au fost în realitate
Dar nu mai puţin palpabile decât sânii ăia lăsaţi dar implacabili
Sau cel puţin aşa crede ea. Da' probabil ştie că se minte,
Că sfârcurile alea au fost mestecate de generaţii-ntregi de tenori denaturaţi de
Bucăţile ei oribile dar tot-unitarul ei inaccesibil unei vaste majorităţi,
Dar şi asta-i o minciună, că n-o opreşte nimeni, nici măcar
Lipsa virgulei sau a sucurilor pubertăţii

Mi-aduc aminte de toţi proştii
Pe care-i credeam salvarea exo-endo,
Şi aspiram covorul aspirând să fiu ca ei
Cu botu-n pământ şi privirea-n zare
Consumând moarte cu poftă şi nesaţ şi cafea cu zaţ în formă de
Dragoste.


vineri, 21 iunie 2013

Toamna, vidanjare, entuziasm, 
Iarnă constructivă.
Primăvara, cardiospasm,
Vara - invectivă.

Să-mi deplasez picioarele cu ele înseşi,
Până la destinaţia temporară,
Ca fiecare alta, vreau la vară.
Fără linii de tramvai,
Fără cefe late,
Fără fire suspendate,
Fără acte.

Deciziile-s ca hainele,
Le iei şi uiţi de ele,
Şi dacă nu le iei,
Rămâi acoperit cu piele.

Nu-mi lipseşte ambiţia,
Niciodată n-a lipsit.
Ce caut eu e motivaţia,
Da-i imposibil de găsit.

luni, 4 februarie 2013

Tu eşti

Clapele-s din lut amar
Că le-am gustat când te-am atins cu limba pe genunchiul umed de la atâta efort.
Am un acvariu în cuier, e gol, e fără apă.
Are amintiri şi visuri
Că visele-s în somn, dacă mă-nţelegi.

Te-am văzut atunci,
Şi mi-a murit speranţa-n clipa următoare.
Nu m-aş fi gândit vreodată că un fir de apă de la robinet
Pe care, însetat. îl văd cum se prelinge pe ţeava ruginită
Va reveni în viaţa mea când dorul dispare şi lumea-şi colorează sinele cu
Jeg şi petrol lampant şi pălării şi ochelari de soare
Că-s negru şi acum, pentru că nu cred.
Şi dac-ar fi s-avem o şansă, vreau s-o scrug de seva brută,
Brună ca două manechine ispitite de sete şi lipsa verighetei
Manechine din plastic ars, aruncate-n groapa de gunoi
De la marginea oricărui oraş.
Că-i tot ce mi-am dorit vreodată şi vreau să o cuprind pe veci, pe toată.

Ai ghicit, se citeşte pe cotul meu lovit de pumni, pe nasul meu şi talpa mea:
Te iubesc, şi te-am iubit mai brusc decât un şpan în tâmplă.

luni, 20 august 2012

Sex fără sens,
S-a golit încărcătorul infinit.

Ochii ei goi, ce trec prin mine:
Baionetă prin ficatul meu de Prometeu.

Sau poate că ai mei sunt goi,
Şi nu-mi dau seama; sunt prea ocupat cu gânduri noi.

Mi-ai permutat centrul, abrupt,
Iar acum privesc prin tavan, spre cer, în timp ce-o fut.

Şi-aş lua o tastatură USB
Şi-aş conecta-o la tine
Şi te-aş rescrie-n cod binar,
Să fie bine.


marți, 14 august 2012

La cald

Artă fără aţă, fată fără faţă, soare fără nori, dar ploi pe coridor,
Cu blugi albaştri, contrast, te plimbi. imună, printre terase mincinoase. Tu nu ai unghii false.
Şi mesteci gumă. Şi râzi şi te opreşti, dar cânţi şi-ncepe-a ploua-n interior, din nou,
Şi râzi iar, că ploaia era doar deasupra mea, ca un făcut,
Şi totuşi nu înţeleg ce-a fost asta, că m-a lovit acut, ca o explozie din trecut.

Poezie, mai rar; nu toate merită,
Dar personalitatea ei de zahăr piperat
Mi-a adus aminte că se poate
Să fiu fericit şi fără să fiu spart.

Mi-a fost greu să nu fac ce simţeam,
Dar realismul trebuie să iasă, uneori,
La suprafaţă,
Că decât să-mi pară rău mult timp,
Mai bine-mi pare rău doar astăzi.

luni, 19 martie 2012

Nu e loc, aruncă-ţi armele-n gol, să cadă perpetuu. Imunosupresorul şef şi străini în halate albe lângă tine, cu patru seringi de cortisol pregătite de acţiune, să nu faci şoc, că doar ai aruncat armele-n gol şi alţii au păţit-o urât de tot înaintea ta. Şi-aştepţi să cânte primăvara, doar că nu sună cum ţineai minte. N-o să zic de fapt, pentru că-i clişeu şi nu loveşte, trece neobservat. Şi-atunci întreb, de ce? Astăzi timpul trece prea încet, dar doar azi.

Eventual poţi să-ţi aduni jucăriile şi să le donezi, că niciodată nu va mai fi la fel (după cum ziceam mai sus de clişee). Şi-asta nu pentru că timpul trece, pentru că timpul schimbă. Şi-ai da totul să arunci oglinda-n lac şi să planezi conştient peste apa pe care bei ulterior, doar ca s-o pişi după 2 ore de stat pe scaun şi-un prânz delicios, dar diferit. Şi vrei mai mult, dar nu mai este, aşa că rumegi un simulacru, minţundu-ţi limba.

Şi parcă toţi căutăm acealşi lucruri, trăite deja, dar niciodată nu ne-ajunge cât a fost, e nescris că vrem mai mult, dar poate nu ne dăm seama de asta decât prea târziu. Şi-atunci spui: dacă tot am călcat strâmb, mai calc odată, că o şosetă medicinală repară totul, nu? Iar când ajungi la amputare, ai da câteva zile din câte ţi-au rămas doar să-ţi dai palme în anumite momente cheie, când ai luat câteva decizii dirijate de natura umană, nimic mai mult.

Să fie clar, aici nu-i vorba despre membre

Un pic personal, pentru ca am trecut prin prea mult in prea putin timp, ca sa nu scriu macar asta. E bine sa nu mori.

luni, 7 noiembrie 2011

nimic

cuvinte de prisos planează-n aeru-ncălzit de sobă,
că dac-a fost ceva, a fost de probă.
Acum nu eşti, d-ai fost de vreo trei ori
încarnată diferit, cu alte priorităţi şi viziune de ciclop inconştient că are doar un singur ochi.
E bine s-arunci vina, dar e rău când ai realizat că
anii s-au scurs precum apa dintr-un jgheab defect
acum sunt ca la şaişpe ani, dornic şi naiv, precum un pui
dar e nevoie de gheare
să poţi trăi
în lumea asta
bolnavă, bolnav,
defect e noul funcţional, se pare,
dar sunt oameni care n-au ce încălţa,
iar eu port ochelari de soare de 140 de euro.

Linie.

miercuri, 28 septembrie 2011

Îngheţată

În pat
Scufundat.
Cufundat în somn,
Era târziu şi m-am culcat,
Sunt iremediabil c-am ignorat voit ce mi-a spus, de două ori, cu jind,
Şi-acum am visat c-am zis ceva, iar tinctura de propolis a facilitat contactul.

M-am trezit încărcat cu ea, în suflet şi-n gând, dar eu n-am suflet, am doar gânduri.
Acum s-a dus tot farmecul, e toamnă rece şi mă plictisesc, mi-aduc aminte,
De perfecţiunea serii ăleia, doar eu şi ea şi cineva - noi doi şi timpul,
Cântând melodia care mă speria,
Căci sunt şi eu copil,
Nevinovat,
Ca ea.

joi, 18 martie 2010

Mie îmi plăcea apa rece. Ce-i drept, eram ciudat. Ei îi plăcea apa caldă. Perfect normal, ea nu era lunatică.

Şi uite-aşa ne scăldam noi separat, în lumi paralele, dar din când în când curbam spaţio-timpul. Şi Doamne, ce-l mai curbam. Îl modelam după plac, după febra momentului. Ne întorceam şi în timp uneori, alteori vedeam mult în faţă un viitor desăvârşit, până când prefăceam imaginarul în realitate printr-o detonaţie voită. Apoi din nou, până ce binele ne obosea şi ne-ntorceam mulţumiţi în apele noastre, fără noi.



Era una rece, una caldă, dar niciodată aia călduţă. De ce căcat niciodată aia călduţă?



Bonus, melodia mea preferată de luna asta.


marți, 16 martie 2010

vederea-i la vedere. La revedere.

Acum nu-i cer.
Nici nori nu sunt.
E doar o piatră arsă-n zare,
Ce cu-a sa sclipire sumbră
Ne trimite în uitare.


Acum nu-i apă.
Nici gheaţă nu-i.
E numai nimeni stând în zare,
Şi tinereţea noastră fuge
Dar n-are şanse de scăpare.

Acum, şi ciorile s-au dus,
DC++, DC++?



luni, 22 februarie 2010

M fuge. Gâfâie, îl zgârie-n piept ca o pilă. A uitat cum arată, a uitat cine e, a uitat şi de ce fuge. Blocuri gălbejite abundă-n stânga-dreapta şi, din când în când, răsare câte-un topogan cu vopseaua ştearsă de boarfele atâtor copii naivi, mai curaţi decât ai fost tu vreodată.

În faţă se-arată o clădire amorfă, dar pentru M acolo-i terminusul. Şi nu ştie de ce, nici măcar nu simte nevoia să ajungă-n locul ăla. Parcă n-ar mai fugi. Nu că n-ar mai putea, a depăşit momentul critic - a uitat ce-i oboseala şi nici nu-şi mai vede mâinile. Se apropie, iar ceru-i tranşat de-o lumină artificială, ca mâncarea din tine. Dacă grăbeşte pasul, îşi pierde din intensitate. Dacă încetineşte, se înteţeşte. Dar ceva îl împinge spre destinaţie şi nu-l lasă să se oprească. E ca într-un tren cu frâna defectă. Doar că el e trenul.

A ajuns. Lumina s-a dus. Un bătrânel cu pielea descuamată şi lipită de oase îi zâmbeşte draconic, cu o sclipire-a moarte-n ochi. În mod normal, inima i-ar bate necontrolat, dar acum nu simte nimic. N-are umbră, n-are trup şi nici nu cântă. E doar un alt nimic ajuns la destinaţie. Propoziţii scurte pentru un aer sumbru şi închis, iar tu poţi să clefăi câtă gumă vrei, poţi să scrii ce vrei, poţi să fuţi pe cine vrei, tot pe masă ajungi.

Eşti stricat. Eşti om. Nihil sin Deo? Nihil oricum.

baftă!



plm human filth aşa şi? mie-mi place mizeria în cel mai figurativ mod posibil.

marți, 17 noiembrie 2009

Ca toţi neînţeleşii închipuiţi/Sunt ok, pe bune.

tot ce făceam, făceam
să mă ducă cu un pas mai aproape
de ea. Ca un robot. Dar ea pleca mereu
şi nu privea-n spate niciodată, aşa cum a făcut şi Lot.


Speranţa nu moare,
e-nlocuită de uitare şi ignoranţă,
ca o clanţă
ruptă de părintele beţiv în miez de noapte.
Şi dimineaţa găseşti o şurubelniţă cu care cică ar trebui să deschizi uşa plus indicaţii scrijelite pe-o bucată de ziar, cu un creion ascuţit cu-n cuţit tocit, de mahmurul dăjdiar.


Acum sunt pe minus, ca de obicei,
ca o gură de canal al cărei capac a fost furat
în miez de noapte, de acelaşi vagabond.
Imboldul pentru tot ai fost, şi te căutam,
şi deşi niciodată nu erai cum îmi imaginam,
nu disperam ca toţi ceilalţi,
că-mi aminteam de cum mă înveleai cu tine când n-aveam haine, deci totuşi ai un suflet bun şi eşti o sursă de căldură dihotomică.
Frigul e direct proporţional cu distanţa dintre noi,
doi deştepţi prostiţi de prefăcuţi.

Totu-i fără de finalitate
acum că nu mai eşti scopul din spatele oricărei fapte.

duminică, 13 septembrie 2009

nu poc

Consider că trebui să îţi câştigi dreptul de a contesta existenţa unui creator. A fi ateu fără a şti de ce, doar pentru că toată lumea o face e dovada ignoranţei desăvârşite, exact ca un habotnic care nu-şi poate justifica crezul. Aşadar între cele două tagme nu există diferenţe, fiind practic construite la fel, dar pe arhetipuri diferite.
Să ajung de unde vroiam să pornesc, anume la Cioran şi singurătatea lui întru lipsa credinţei, datorată neputinţei de a crede. Susţinea că el nu a fost construit pentru asta şi deşi a cochetat cu religia, a citit marile texte creştine şi a încercat să creadă, pentru că tentaţia există în oricine, nu a reuşit. Negarea a învins aşadar necesitatea de a crede, zic eu, inerentă omului. Dacă a murit gol, numai el ştie. În schimb propune o teză absolut fabuloasă, în "Pe culmile disperării". Se leagă de frică, de frica de orice, sentiment corect şi normal, găsindu-i originea: frica de moarte. Orice teamă este legată direct sau indirect de moarte, lucru care, într-o măsură explică nevoia de divinitate şi viaţă veşnică, pentru că omul refză să accepte dispariţia totală pe toate nivelele. Dacă mă iau după Kierkegaard, fără credinţă omul nu poate ajunge la împlinire. Culmea, tind să cred că are dreptate, pentru că deşi negarea şi dovezile pe care tu le-ai pus cap la cap şi astfel ţi-ai dovedit ŢIE că meriţi să nu crezi, nu te fac să te simţi mai bine (asta cel puţin în cazul meu), fiind totuşi fiinţă spirituală.
Aici apare şi frustrarea mea constantă, sâcâietoare uneori până la paroxism (ce clişeu a ajuns expresia asta) , aceea că din inimă vreau să cred, dar nu pot. Şi să aplic Pariul lui Pascal mi se pare absolut nefiresc şi pueril, pentru că nu aş justifica nimic cu el, doar frica de pedeapsă.
Şi tot K. susţine absurditatea credinţei. Aşadar nu trebuie justificată, ci revelată. Now what the hell am I supposed to do?


-

Ieri m-am spart rău şi acum mă dor toate. Dub FX, lol. Sănătate curată!

marți, 8 septembrie 2009

la fel cu un altfel de clişeu

şi s-au privit discret printre capetele tuturor. Şi-au zâmbit instinctiv, dar cu un gust dulce pe limbă s-au ridicat concomitent şi au ieşit. Un moment sacru şi posibil doar odată sau nici măcar atât pentru unii ei l-au trăit.

Fără vreo vorbă, dar cu o ezitare naturală s-au luat şi buzele lor au început să se maseze reciproc, eliberând dorinţa. Fiecare părticică a trupurilor lor vibra, cerşind firescul care avea să vină.

Şi palma lui a atins palma ei, bătătura de la baza degetului mijlociu s-a lipit de pielea ei perfectă, stârnindu-i un tremur discret. Ştiau amândoi că din acel moment sunt legaţi întru eternitatea efemeră de pe Pământ.

Tot drumul au tăcut, sorbindu-se din priviri. El îi ţinea mâna strânsă, iar ea era fericită. Luminile de pe stradă se balansau în ritm de ce vrei tu iar maşinile arătau ca într-o poză supraexpusă, gonind în fundalul mut.



Acasă la el nu şi-au dat drumul reciproc:

-Ştii, te iubesc.

De mult nu i-a mai spus cineva cuvintele de mai sus. În gând se zbate: urăsc lumea şi tot ce-nseamnă ea. Urăsc lumea şi tot ce reprezintă ea. Urăsc lumea. Mizantrop. Mizantrop. Mizantrop. Dar pielea ei şi faţa ei şi palma ei şi pielea ei – ard. De ce mă iubeşti, ce ţi-am făcut?

Gentil, a dezbrăcat-o de bluză, apoi cu o mână i-a deschis sutienul. Sfârcurile ei întărite erau perfecte, iar el le-a sărutat suav şi un geamăt a colorat camera. A scăpat de cămaşă, apoi de blugi şi ea de rochie, apoi de lenjerie. Întinşi în pat s-au cufundat unul în celălalt, au fost unul pentru un timp. Apoi s-a terminat şi au adormit aşa, ţinându-se în braţe, cu zâmbetul pe buze şi lumea la picioare, lume ce curge în ritm de metronom.

Dimineaţa.

Ea în patul ei, el în patul lui. Nu se cunosc, dar se vor găsi. Aşa speră. Aşa speri şi tu. Că o vei găsi. Că îl vei găsi. Sau poate că e sub nasul tău, ca mustaţa de lapte.

marți, 30 iunie 2009

Ajunge!

7 AM

Deşteptătorul sună. Culmea, nu îl face mai deştept, doar mai treaz. Nervos, pocneşte butonaşul care opreşte soneria, aruncă pătura lui cu pisici şi se freacă la ochi de nisip.


Casă îi e de fapt o cameră. 30 de ani şi tot ce a reuşit să agonisească e un rahat de cameră de cămin. Şi faptul că e totuşi a lui, nu îl mulţumeşte nici cât negrul sub unghie.
Beşica asta pe care o numeşte acasă e mobilată cu o canapea de muşama mov ieftină, lăsată aici de foştii proprietari, o măsuţă pe care are televizorul şi râşniţa aia de calculator, un frigider mic, de hotel, plin cu doze de bere şi o noptieră în a cărei sertar îşi ţine lucrurile mai importante, precum actele sau banii. Verdele spălăcit de pe pereţi dă senzaţia de insalubru, la fel şi podelele între care stă adunat praful. Dacă te-ai pune să sari coarda acolo, ai crăpa de silicoză două zile mai târziu.
Nevastă nu are, de fapt nici l-a preocupat atât de mult latura sentimentală. S-a concentrat pe muncă şi a avut grijă de maică-sa. Săraca femeie, a murit la 70 de ani, asfixiată. Era imobilizată la pat şi depindea întru totul de ajutorul odraslei, pe care, slavă cerului, îl şi primea. Dar, într-o noapte de februarie, fumul din teracotă s-a încăpăţinat să iasă prin alte gărui decât trebuia şi nu după mult timp, bătrâna asta nenorocită s-a dus, fără vreo şansă de scăpare. De fapt, nici dacă scăpa nu scăpa, pentru că rămânea tot acolo.
De atunci, nătângul ăsta şi-a pierdut motivaţia şi orice şansă de a escalada căcatul în care s-a afundat de atâta vreme.


După ce-şi bea berea, râgâie a boală. Îşi aruncă labele în şlapii lui din plastic, îmbibaţi cu transpiraţie şi plini cu gume de mestecat în talpă, şi se târăşte până la duşurile comune de la 3. Are de coborât un etaj. E în halat, iar părul de pe piept iese în evidenţă ca un gazon pe care proprietarul a cam uitat să-l tundă şi acum e vraişte. Pe scări, vede o copilă, pe care o fixează deranjant cu privirea, şi-i zâmbeşte lasciv, buzele alea crăpate şi uscate lăbărţându-se ca un acordeon. Fata se sperie şi grăbeşte pasul, iar el se simte prost, pentru că a vrut să pară de treabă, nicidecum omul pe care l-a văzut şi imaginat fata asta. Face un duş fierbinte, îşi trage eterna lui pereche de blugi albaştri, clasici, de la Levi's , cămaşa în carouri roşii Wrangler, şapca de camionagiu primită cadou la un sixpack de bere Carlsberg şi se îndreaptă către staţia de metrou, nu înainte de a-şi tăia unghiile de la degetele picioarelor.

Pe drum, însă, un şofer neatent trece pe roşu şi-l loveşte din plin cu furgoneta de mezeluri. Salvarea îşi face apariţia la timp, i se oferă primul ajutor, apoi demarează.

Se trezeşte la spital, unde, desigur, nimeni nu-l vizitează. Nu pentru că l-ar evita cineva, ci pentru că nu are cine să facă asta. Omul ăsta nu are prieteni. O asistentă îi face ochi dulci. Ce a găsit la el, numai ea ştie. Probabil undeva sub barba aia neîngrijită, între dinţii ăia tociţi şi strunga deranjantă, în spatele bandajului ce-i acoperă părul rar, cleios şi scalpul descuamat, e bărbatul vieţii ei.

7 AM

După ce s-a recuperat exemplar, ceva s-a schimbat în el. Simte din nou viaţa, consideră că are un rost, că merită să trăiască şi să încerce din nou. Nu mai e singur. La ieşirea din spital, un zâmbet îi invadează faţa palidă, în timp ce inspiră o gură sănătoasă de aer şi gândul îi zboară la draga lui asistentă cu bonetă albă, saboţi gri, unghii mereu roşii şi fund obraznic.
Un nor uriaş de fum se îndreaptă către el cu o viteză ameţitoare. Ştii ce se-ntâmplă cu corpul uman la o explozie nucleară? La început, unda de şoc îţi bubuie toate organele interne şi-ţi rupe oasele. După mai puţin de-o secundă, căldura te transformă în abur şi din tine rămâne un firicel infim de praf, cât să-l iei cu o linguriţă de cafea.
Simte o căldură cumplită pentru un moment, apoi nimic. De fapt lumină ş-apoi deşert.

vineri, 26 iunie 2009

Rest in peace Michael Jackson. Sunt deprimat.

miercuri, 24 iunie 2009

Decor pentru putregai.

Publicitate. Multe reclame repetate constant până pătrund în tine, nimic transpus vizual prin monitoare plate, acnee şi cremă, filme. Salvearea se grăbește spre accident, sirenele zumzăie cald ca o muscă prinsă într-un geam dublu vechi, din casa aia pe care o vezi zilnic și stă să se dărâme. A cui o fi fost? Curiozitate falsă, ştii şi tu că e interesantă doar cât treci pe lângă ea.

Cam ce se petrece? Prăjiturele cu aromă de cafea îndulcesc fizic, iar psihicul planează în hăuri repetitive și adâncite la comanda lor. Care ei? Știm noi. Cum crezi că ajungi să vrei ceva? De fapt nu-ți trebuie. Îți spun eu, ţi-o spun şi ei. Tu vezi curcubee stilizate, idei morboase fătate de mintea unui anume nimeni, reprezentate cu sclavi direcționați de păpușarii lor personali. Pentru cine? Pentru ei. Voi. Noi. Adulţi deveniți copii şi copii blocaţi să vrea mai mult. Cu nevoi. Firești? Nu, cât se poate de nu.

Nulități mascate. Palavre.

Nihil

Speri să te trezeşti şi să fie bine, nu? Totul roz, ca-n poveştile ce ţi le citea maică-ta înainte să te culci, când tu adormeai ca un nesimţit înainte să termine. Vrei să fii complet, să-ţi atingi scopul existenţei, chiar dacă habar n-ai care-i ăla. Ştii tu că-i unul special. Fabulezi. Poate zilnic, poate mai rar, poate doar noaptea sau poate niciodată. Dar eu ştiu că te frământă. Te simţi special, crezi că ai un rost predeterminat, te laşi sedus de asta şi aştepţi să-ţi fluiere cineva startul sau să-ţi paseze ştafeta din mers. Ştii, tu de fapt aştepţi acum. Eşti doar o piesă de şah pe care vrei s-o muţi, dar oponentul te atenţionează că n-ai voie. Aştepţi să poţi face mutarea, dar eşti dereglat de timp. Şi ghici ce?


Punctul terminus.